Term
|
Definition
| Dreptul este definit in lit. juridica actuala ca ansamblul regulilor create sau recunoscute&sanctionate de stat, reguli care reglementeaza principalele rel sociale si care au ca scop organizarea si funtionarea societatii. |
|
|
Term
| Teorii privitoare la apariția dreptului |
|
Definition
- Conceptia antropologica fondata de J. Frazer sau A. Malinowski
Sustine ca in cadrul societatilor asa zis “primitive” existau anumite norme, exprimate prin tabuuri si interdictii, considerand ca dreptul isi gaseste originile in forme de organizare sociala prestatala.
Este o parere minoritara, deoarece nu putem sa vorbim despre un nivel de organizare sociala care sa creeze autoritati cu misiunea de a apara valorile sociale prin agenti proprii ca in cadrul statului.
- Conceptia etatista fondata de Hegel
Sustine ca dreptul apare odata cu statul, deoarece de la aparitia statului putem sa vorbim despre un aparat special propriu, de represiune a comportamentului ilicit si de aparare a valorilor sociale ocrotite de normele de drept.
Este o conceptie sustinuta de majoritatea autorilor. |
|
|
Term
| Concepțiile care stau la baza principiilor generale (franceză) |
|
Definition
# Concepţia franceză consideră principiul o regulă de la care nu se poate deroga decât în mod excepţional.
> În Franţa, se face, de altfel, distincţie între principiile fundamentale şi principiile generale ale dreptului.
Principiile fundamentale sunt cele recunoscute de legile Republicii, dar ele nu
trebuie confundate cu alte principii de valoare constituţională şi care intră în
blocul de constituţionalitate. Principiile fundamentale sunt definite ca fiind acele
,,principii considerate suficient de fundamentale şi dotate cu o constanţă absolută,
adică cu o vechime suficientă pentru a avea valoare constituţională, chiar dacă nu
rezultă expres din Constituţie.”
Aceste principii fundamentale sunt în număr limitat şi sunt desprinse, de regulă, de judecătorul constituţional, dar pot fi relevate şi de cel din jurisdicţiile judiciare ordinare.
Principiile generale ale dreptului şi principiile fundamentale ale dreptului se situează deasupra legii, având putere normativă mai mare. |
|
|
Term
| Concepțiile care stau la baza principiilor generale (italiană) |
|
Definition
# Concepţia italiană consideră că principiile nu trebuie neapărat identificate cu normele de drept (nu toate principiile sunt norme juridice), dar sunt izvoare, adică surse ale dreptului care îi determină obligativitatea.
Şi Codul civil din România, în art. l recunoaşte ca izvoare de drept principiile generale ale dreptului (la fel şi art. 5 C.proc.civ.). |
|
|
Term
| Principiul neretroactivității legii (și excepțiile) |
|
Definition
Principiul neretroactivităţii legii înseamnă că legea se aplică numai situaţiilor
juridice apărute după intrarea sa în vigoare. Norma juridică nu se poate aplica
pentru trecut, acest principiu fiind considerat fundamental şi având reglementare de prim rang, fiind prevăzut în Constituţie [art. 15 alin. (2): Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile] şi
fiind reluat apoi, în coduri. Este un principiu absolut necesar pentru stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.
Cu toate acestea, sunt reglementate anumite excepţii, dar, care, ca once excepţie, sunt de strictă interpretare, neadmiţându-se o aplicare extensivă.
Excepţiile sunt următoarele:
a) *normele penale care dezincriminează, normele penale mai favorabile
infractorului, normele contravenţionale mai favorabile contravenientului.* Este o excepţie regăsită şi în dreptul românesc;
Legea penală nu se aplică faptelor comise sub imperiul legii vechi, dacă noua lege nu le mai reglementează (sunt dezincriminate).
Pe de altă parte, dacă de la momentul comiterii faptei şi până la judecarea definitivă apare o lege penală nouă, se va aplica acea lege care este mai favorabilă infractorului, deci, fie legea veche, fie legea penală nouă. Nu caracterul de vechi sau nou al legii este cel care interesează, ci caracterul favorabil al acesteia, or, favorabilă poate fi, după caz, legea veche sau nouă. S-a considerat că o lege este mai favorabilă dacă are sancţiuni mai blânde pentru fapta comisă. Ulterior, după intrarea în vigoare a noilor coduri, penal şi de procedură penală, discuţia s-a extins şi la alte aspecte decât regimul sancţionator al legii mai favorabile, cum ar fi, regimul incriminării.
S-au conturat două opinii: aplicarea globală a legii penale mai favorabile şi
aplicarea combinată a celor două legi, veche şi nouă, punctual, în funcţie de
caracterul mai favorabil sau nu al fiecăreia dintre ele.
b)retroactivitatea expresă, este prevăzută expres de legiuitor şi nu poate fi
niciodată implicită. Este reglementată în sistemul altor state. |
|
|
Term
| Esența obligativității normei juridice: |
|
Definition
| Deşi coexistă cu alte norme sociale (etice, religioase, tehnice etc.), norma juridică se distinge prin caracterul său obligatoriu, garantat şi apărat de stat. Statul intervine atunci când aceste norme sunt încălcate, spre deosebire de celelalte norme sociale, a căror respectare nu este impusă prin constrângere statală. Obligatorietatea normei juridice presupune aplicarea şi apărarea sa prin mijloace de drept. Totodată, fiind norme sociale, normele juridice trebuie să conţină un minim de morală, deoarece dreptul nu poate fi amoral şi nu trebuie să contravină principiilor morale fundamentale ale societăţii. |
|
|
Term
| Caracterul general al normei |
|
Definition
Norma juridică impune o regulă de conduită generală, aplicabilă majorității membrilor societății, nu unor persoane izolate. Ea nu descrie toate situațiile concrete, ci stabilește reguli abstracte.
Caracterul general se menține chiar dacă norma: se aplică doar pe o parte a teritoriului (ex.: Delta Dunării); vizează anumite categorii de persoane (ex.: funcționari publici, militari) sau anumite autorități (Președinte, prim-ministru);
există autonomie locală, cu norme specifice unor unități administrativ-teritoriale.
Generalitatea nu este o trăsătură exclusivă a normei juridice, fiind comună tuturor regulilor sociale.
Generalitatea se analizează sub două aspecte:
forma
conținutul
Sub aspectul conținutului, norma respectă:
egalitatea – se aplică tuturor în mod egal, indiferent de statut;
securitatea juridică – este independentă de particularitățile individuale (ex.: majoratul la 18 ani pentru toți). |
|
|
Term
| Caracterul impersonal al normei |
|
Definition
| Norma juridică este formulată într-o manieră abstractă, nefiind legată de o persoană anume. Multitudinea de situaţii şi ipoteze normative sunt reglementate sintetic, abstract, fiind ignorate interesele particulare ale unei anumite persoane. |
|
|
Term
| Caracterul obligatoriu al normei |
|
Definition
Este de esenţa normelor juridice, pentru că acest caracter le diferenţiază de celelalte norme sociale.
Obligativitatea normelor juridice înseamnă că acea conduită prescrisă de norme trebuie să fie urmată de toţi destinatarii ei; norma juridică nu este o facultate, conformarea cu conduita prevăzută nu este lăsată la libera apreciere a subiectului, pentru că neîndeplinirea normei atrage răspunderea juridică.
Obligativitatea normei implică două aspecte:
- obligativitatea nu depinde de frecvenţa cu care se aplică norma. Chiar dacă o normă nu s-ar aplica niciodată, acest lucru nu înseamnă că ea nu este obligatorie.
- obligativitatea se regăseşte în toate normele juridice, independent de forma actului normativ în care sunt cuprinse (legi, ordonanţe de Guvern, hotărâri de Guvern etc.); |
|
|
Term
| Principiul acțiunii în spațiu |
|
Definition
Are la bază principiul teritorialităţii, de la care există, de asemenea, excepţii şi principiul personalităţii, care cunoaşte şi el excepţii.
*Principiul teritorialităţii* presupune definiţia noţiunii de teritoriu, care înseamnă spaţiul terestru, subsolul, fluviile, apele maritime interioare, marea teritorială, platoul continental, zonă contiguă ale statului, precum şi spaţiul aerian ( coloana de aer de deasupra spaţiului terestru şi acvatic).
În schimb, legea naţională se aplică situaţiilor apărute la bordul navelor şi aeronavelor aflate sub pavilion românesc.
Principiul teritorialităţii a dat naştere şi altor principii, cum ar fi: focus regit actum (în materia formei actelor juridice, se aplică legea locului încheierii actului), l*ex fori (*legea locului instanţei)*, lex rei sitae (legea locului aflării sau situării bunului)* etc., care au dus la crearea unui statut real (al bunurilor aflate pe un teritoriu).
De la principiul teritorialităţii există excepţia extrateritorialităţii, care înseamnă
că legea naţională nu se aplică pe teritoriul ambasadelor şi consulatelor, adică al
misiunilor diplomatice aflate pe teritoriul statului respectiv. |
|
|
Term
| Principiul personalității legii: |
|
Definition
| Principiul personalităţii a determinat crearea unui statut personal, aplicabil cetăţenilor statului. Există, însă şi un statut al străinilor, care reglementează regimul juridic aplicabil acestora. Astfel, străinilor aflaţi pe teritoriul unui stat li se pot aplica trei regimuri juridice: regimul naţional, regimul special şi clauza naţiunii celei mai favorizate. |
|
|
Term
| intrarea in vigoare a normei |
|
Definition
| Regula intrării în vigoare a legilor şi a ordonanţelor de Guvern este aceea a termenului de 3 zile calendaristice de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României; celelalte acte normative intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial; actele normative ale UE intră în vigoare la data cuprinsă în conţinutul lor sau la 20 de zile după publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. |
|
|
Term
|
Definition
| Norma juridică poate fi definită ca acea regulă de conduită, cu caracter general, tipic şi obligatoriu, ce reglementează o relaţie socială, regulă adusă la îndeplinire de bunăvoie de către cetăţeni sau de către autorităţile statului sau, în caz de nerespectare, prin constrângere statală. |
|
|
Term
| excepție de la principiul nemo censetur ignorare legem: |
|
Definition
| Mai este vorba şi de o generalitate sub aspectul aplicării: norma se aplică indiferent dacă este cunoscută de toţi sau nu (principiul nemo censetur ignorare legem - nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii) - nu avem de-a face, totuşi, cu o prezumţie de cunoaştere efectivă a legii, sunt şi excepţii, de exemplu, eroarea de drept. Este vorba de o ficţiune juridică. |
|
|
Term
| Principiul interpretatio cessat in claris: |
|
Definition
| Prin urmare, există o premisă a interpretării şi anume, textul de lege trebuie să fie neclar sau prezintă lacune. Rezultă, deci, că interpretarea nu se face când legea e clară, conform principiului interpretatio cessat in claris. Aceasta este numită „doctrina sensului clar", despre care s-a formulat şi opinia că această doctrină nu trebuie văzută ca fiind absolută, pentru că trebuie ţinut cont de faptul că există norme aparent clare, dar aplicarea doar în litera lor ar putea duce la absurdităţi, sau există norme clare, dar care contrazic alte elemente ale sistemului juridic. |
|
|
Term
| Metodele de interpretare (gramaticală) |
|
Definition
- Metoda gramaticală înseamnă analiza regulilor de sintaxă, morfologie, punctuaţie, ortografie, enumerări etc. în scopul de a arăta sensul normei de drept.
Uneori, în cuprinsul actului normativ întâlnim definiţii sau alteori, în norme metodologice de punere în executare a actului normativ. Interpretul trebuie să stabilească dacă sensul termenilor utilizaţi este unul obişnuit sau special, tehnic-juridic: ,,Interpretarea gramaticală priveşte deci textul legii, text care ridică interpretului problema mai largă a sistemului de semnificaţii (sistemul comun al limbajului) ... Interpretul normei juridice trebuie să plece de la premisa că legea (norma de drept) este scrisă într-o limbă omenească, cu toate imperfecţiunile ei". |
|
|
Term
| Metode de interpretare istorică |
|
Definition
Metoda istorică arată occasio legis şi înseamnă desprinderea voinţei
legiuitorului prin analiza dezbaterilor parlamentare de la data adoptării actului
normativ, a discuţiilor din presa vremii, a amendamentelor propuse etc. De asemenea,
este permisă compararea textului interpretat cu reglementările anterioare
în aceeaşi materie. |
|
|
Term
| metode de interpretare sistematică |
|
Definition
- Metoda sistematică presupune arătarea sensului normei juridice prin încadrarea
în economia actului normativ sau prin raportarea la alte acte normative.
Arătarea sensului normei de drept trebuie să se facă în mod corelat, prin raportare la obiectul de reglementare şi la toate părţile actului normativ (partea specială a unui cod se interpretează prin raportare la partea generală). |
|
|
Term
| metode de interpretare teologică |
|
Definition
| Metoda teleologică înseamnă înţelegerea sensului normei de drept prin arătarea scopului urmărit de legiuitor. Alţi autori consideră această metodă inclusă în metoda sistematică. Pentru a vedea care este scopul legiuitorului, trebuie să se ţină seama de ansamblul actului normativ, precum şi de spiritul reglementării. |
|
|
Term
| metode de interpretare logica |
|
Definition
- Metoda logică arată *ratio legis* (adică raţiunea de a fi a legii) şi implică
utilizarea mai multor argumente:
- *ad absurdum* înseamnă arătarea adevărului tezei care trebuie demonstrate
prin infirmarea tezei care o contrazice ;
- *per a contraria* (sau argumentul terţului exclus, tertium non datur): dintre
două teze de demonstrat şi care sunt opuse, una este adevărată, cealaltă este falsă,
a treia cale (posibilitate) nu există;
- *a ma jori ad minus* (cine poate mai mult poate şi mai puţin), de exemplu, o persoană
care poate vinde imobilul, îl poate şi administra sau conserva, adică poate face
acte de mai mică importanţă şi gravitate decât scoaterea bunului din patrimoniu);
- *a minori ad majus* (dacă legea interzice mai puţin, atunci ea interzice şi mai
mult) este opus celui anterior, ,,el presupunând pornirea de la o normă referitoare
la un caz special ( o prohibiţie, de exemplu) la un caz general";
- *a fortiori:* aplicarea normei juridice la un caz nereglementat de ea este mai
puternică decât cea indicată expres în norma juridică;
- *a pari:* în situaţii identice, soluţiile juridice în urma interpretării trebuie să
fie identice |
|
|
Term
|
Definition
| analogia legis: se aplică atunci când soluţionarea cazului dedus judecăţii şi pentru care nu există o normă juridică direct aplicabilă, se face prin aplicarea unei norme asemănătoare, dintr-o altă materie; |
|
|
Term
| Clasificarea izvoarelor dreptului |
|
Definition
Izvoarele formale se pot clasifica după forma lor, în:
izvoare scrise;
izvoare nescrise;
Izvoarele scrise sunt legea, jurisprudenţa, doctrina, iar cutuma (obiceiul juridic) este nescrisă.
După autoritatea care le impune, întâlnim:
izvoare oficiale;
izvoare neoficiale;
Cele oficiale sunt legea şi jurisprudenţa, iar cele neoficiale doctrina şi cutuma.
După cum se impun în ordinea de drept prin ele însele sau trebuie validate de stat, avem:
izvoare directe (legea, jurisprudenţa - în sistemul anglo-saxon);
izvoare indirecte (trebuie validate de stat pentru a deveni norme de drept:
cutuma).
Izvoarele se mai clasifică în:
izvoare creatoare (adică, dau naştere la noi reguli de drept: legea, cutuma şi jurisprudenţa în familia de drept anglo-saxon);
izvoare interpretative (jurisprudenţa în familia romano-germanică de drept, doctrina);
Izvoarele formale, la rândul lor se clasifică în:
obiceiul juridic (cutuma),
legea scrisă (actul normativ, contractul normativ),
jurisprudenţa
şi doctrina. |
|
|
Term
| Jurisprudența (rolul ei în Anglo-saxon vs Romano-germanic / Jurisprudența CCR): 4 ori |
|
Definition
Jurisprudenţa înseamnă totalitatea soluţiilor judecătoreşti. Este guvernată de două principii, întâlnite în sistemul romano-germanic de drept: judecătorul se pronunţă în cauza pe care o judecă, nefixând reguli în afara speţei; judecătorul nu este legat de soluţia dintr-o cauză asemănătoare sau care prezintă aceeaşi problema de drept pronunţată de alt judecător şi nici de propriile sale soluţii anterioare.
Situaţia acestui izvor de drept este, însă, diferită, în funcţie de sistemul de drept:
- în familia dreptului anglo-saxon: judecătorul creează reguli de drept prin hotărârile sale (judge made law) şi trebuie să respecte precedentele judiciare (stare decisis);
- în familia dreptului romano-germanic: jurisprudenţa, în general, nu este
izvor de drept, cu două excepţii - deciziile pronunţate de justiţia constituţională,
în cazul dreptului românesc, pronunţate de către CCR (Curtea Constituţională a
României) şi deciziile de interpretare şi aplicare unitară a legii, pronunţate de
instanţa supremă a statului, în cazul nostru, este vorba de deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (I.C.C.J.) în recursul în interesul legii şi în dezlegarea data unei probleme de drept. |
|
|
Term
| Tezele care stau la baza izvoarelor: |
|
Definition
Există două teze care stau la baza izvoarelor dreptului:
teza monistă (a surselor formale ale dreptului), conform căreia izvoarele dreptului emană numai de la stat, conduitele umane iau forma regulii pentru a deveni juridice;
teza pluralismului juridic (Şcoala sociologică), conform căreia dreptul emană de la un grup social, nu numai de la stat, sursele/izvoarele dreptului sunt asimilate fundamentului său şi anume, caracterul lui profund social. |
|
|
Term
| Contractul normativ ca izvor: |
|
Definition
Contractul normativ: stabileşte drepturi şi obligaţii; se întâlneşte în dreptul constituţional, în cazul federaţiilor de state; în dreptul muncii, în cazul contractului colectiv de muncă; în dreptul internaţional public, în cazul tratatelor.
În general, contractul este definit ca un act juridic ce are la bază două sau mai multe voinţe şi care stipulează drepturi şi obligaţii pentru părţi. În acest caz, contractul nu este izvor de drept. Există, însă, anumite contracte reglementate expres de lege, care conţin dispoziţii generale, nereglementând drepturi şi obligaţii pentru o parte anume.
Acestea se denumesc contracte normative, părţile doar aderă la ele, neavând libertatea de a insera clauze sau de a le modifica pe cele reglementate de lege.
În dreptul internaţional public, contractul normativ are forma tratatului, fiind izvor principal de drept. |
|
|
Term
| Legea ca izvor de drept / Noțiunea de izvor în sens formal: |
|
Definition
| Legea este izvor de drept în înţelesul său larg (lato sensu); dreptul scris este format din totalitatea actelor normative. Legea este creată numai de autorităţi statale, misiunea de legiferare revenindu-i Parlamentului. Guvernul poate legifera, în baza delegării legislative, prin ordonanţe, care trebuie depuse spre aprobare, la Parlament. |
|
|
Term
| Tratatul internațional / Ierarhia actelor UE: |
|
Definition
| Există o ierarhie (piramidă) a actelor normative: în vârful piramidei se află Constituţia (legea fundamentală a statului), apoi, legile organice, urmate de legile ordinare şi de ordonanţele Guvernului ( ordonanţele conţin norme cu putere de lege ordinară şi au aceeaşi forţă juridică), apoi, hotărârile de Guvern, după care urmează ordinele miniştrilor, ordinele prefecţilor, hotărârile Consiliului judeţean, dispoziţii ale primarilor din oraşe-reşedinţă de judeţ, hotărârile Consiliului local, dispoziţii ale primarilor din comune. |
|
|
Term
| Definiția raportului juridic: |
|
Definition
| Raportul juridic se defineşte ca acea relaţie socială reglementată de norma juridică, conţinând drepturi şi obligaţii ale părţilor şi care beneficiază, în caz de nevoie, de forţa de constrângere a statului. |
|
|
Term
| Subiectele de drept (definiție, fizică, colective, corelația indiv-colectiv): 5 ori |
|
Definition
Subiectele individuale sunt persoanele fizice, care pot fi cetățeni, străini sau apatrizi.
Cetățenii pot participa la toate raporturile juridice, având o capacitate juridică generală. Statutul lor personal include starea civilă, numele și capacitatea.
Străinii și apatrizii beneficiază, în principiu, de aceleași drepturi ca și cetățenii, cu excepția drepturilor politice. În dreptul civil, noțiunea de statut personal este mai largă, cuprinzând și raporturile rezultate din căsătorie și filiație.
În dreptul internațional privat român funcționează două sisteme de stabilire a legii aplicabile statutului personal:
- **sistemul *lex patriae*** – starea civilă și capacitatea persoanei sunt guvernate de legea națională, potrivit art. 2572 alin. (1) C.civ., dacă o dispoziție specială nu prevede altfel;
- **sistemul *lex domicilii*** – legea domiciliului se aplică doar în cazurile expres prevăzute de lege.
Rezultă că regula este aplicarea legii naționale, iar aplicarea legii domiciliului reprezintă excepția. Starea civilă și capacitatea juridică, deși distincte, sunt strâns legate, deoarece starea civilă poate influența atât capacitatea de folosință, cât și pe cea de exercițiu. De aceea, doctrina consideră firesc ca ambele să fie supuse aceleiași legi: legea națională a persoanei.
Subiectele colective se împart în trei categorii:
- **statul**
Statul este o persoană juridică sui-generis; el apare în raporturi juridice interne si internaţionale.
- În raporturile de *drept constituţional*, statul este subiect în raporturile de cetăţenie, de creare a federaţiilor de state;
- în raporturile de *drept administrativ*, este subiect, alături de unităţile administrative-teritoriale, judeţul şi comuna, apărând în raporturi de
punere în executare a legii.
- Statul apare şi în raporturile *juridice civile*, fiind reprezentat de regulă, de Ministerul Finanţelor;
- În raporturile *juridice internaţionale*, toate statele sunt egale, indiferent de întinderea lor teritorială, de populaţie, pentru că toate se bucură de suveranitate, fiind subiecte de drept cu aceleaşi drepturi şi obligaţii juridice.
- **autoritatile publice**
Autorităţile publice exercită cele trei puteri ale statului:
- *Parlamentul* exercită puterea legislativă;
- *Guvernul şi Preşedintele*, autorităţile autonome locale exercită
puterea executivă;
- *autoritatea judecătorească,* puterea judecătorească.
Autorităţile publice sunt subiecte în raporturi de drept material şi procesual, acţionând în baza atribuţiilor specifice, reglementate de lege;
- **persoanele juridice**
Persoanele juridice trebuie să întrunească trei elemente constitutive:
- organizare proprie
- patrimoniu
- să aibă scopul de a realiza interesul general al societăţii.
Întâlnim, asociaţii, fundaţii (în dreptul civil), întreprinderi, societăţi comerciale etc. (în dreptul comercial), instituţii publice, agenţii naţionale, institute etc. (în dreptul administrativ).
Trebuie menţionat că şi autorităţile publice ale statului şi chiar statul se pot comporta ca simpli particulari, intrând în raporturi juridice civile. |
|
|
Term
| Obiectul raportului juridic: |
|
Definition
Obiectul raportului juridic se defineşte ca ansamblul acţiunilor şi inacţiunilor pe care le întreprinde titularul dreptului subiectiv.
Altfel spus, obiectul raportului juridic reprezintă conduita părţilor din cadrul raportului juridic. Prin urmare, obiect al raportului juridic nu pot fi bunurile, animalele, ci numai comportamentul subiectelor de drept, care poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune, în funcţie de cum este reglementat raportul de drept. |
|
|
Term
| Caracterul volițional dublu: |
|
Definition
| este un raport voliţional; el este expresia manifestării de voinţă a oamenilor; în doctrină, se vorbeşte despre un dublu caracter voliţional al raportului juridic, în sensul că la baza lui stau două voinţe: voinţa statului de a legifera, concretizată în norma de drept ce reglementează raportul juridic şi voinţa subiectului de drept. Voinţa subiectelor trebuie să fie conformă, însă, cu voinţa juridică, statală. |
|
|
Term
| Caracterul de suprastructură: |
|
Definition
| este raport de suprastructura. Acest lucru înseamnă că peste raportul juridic se suprapun mai multe raporturi: materiale, ideologice, culturale, economice ( de exemplu: raportul juridic de proprietate) |
|
|
Term
|
Definition
**Obligaţia juridică se defineşte ca îndatorirea prevăzută de lege de a împlini/ executa dreptul subiectiv.**
Obligaţia este măsura dreptului subiectiv , pentru că nu există drept fără obligaţie, după cum nu există nici obligaţie fără drept, ele fiind corelative.
La rândul lor, **obligaţiile** se clasifică în:
(i) *obligaţii active* ( de a face ceva, de a avea, de a da: de exemplu, de a preda bunul în deplină proprietate, de a plăti preţul, de a transporta victima la spital în cazul unui accident de circulaţie etc.);
(ii) *obligaţii pasive* (a nu face ceva, de exemplu, de a nu încălca proprietatea cuiva, de a nu pătrunde sau rămâne în domiciliul unei persoane fără acordul acesteia). |
|
|
Term
| Viciile de consimțământ - Violența |
|
Definition
Violenţa înseamnă ameninţarea unei persoane cu un rău care produce o temere, temere ce o determină să încheie actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Aceasta poate consta într-o constrângere fizică sau psihică. Există două criterii de clasificare a violenţei:
a) după natura răului cu care se ameninţă:
- violenţa poate fi fizică, atunci când se referă la integritatea persoanei sau a bunurilor sale;
- violenţa poate fi morală, când priveşte onoarea, demnitatea unei persoane sau a familiei sale.
b) după caracterul ameninţării:
- ameninţarea poate fi legitimă (sau justă) şi nu constituie viciu de consimţământ.
De exemplu, când o persoană este ameninţată că, dacă nu respectă legea, va fi dată în judecată pentru a intra în legalitate;
- ameninţarea poate fi nelegitimă (sau injustă), când induce o temere fără drept unei persoane, viciindu-i consimţământul la încheierea actului juridic.'
Violenţa este compusă şi ea dintr-un:
- element obiectiv, exterior şi anume, ameninţarea concretă cu un rău;
- element subiectiv, intern şi anume, provocarea unei temeri celui ameninţat. |
|
|
Term
| viciile de consimtamant - rolul |
|
Definition
**Dolul** înseamnă determinarea unei persoane de a încheia un act juridic prin folosirea de mijloace viclene. În doctrină, i se mai spune şi eroare provocată, eroarea propriu-zisă fiind considerată o eroare spontană.
Dolul este format din două elemente:
- un element material, obiectiv: utilizarea de manopere frauduloase, mijloace
viclene etc., care determină inducerea în eroare;
- un element psihologic, intenţional, subiectiv: intenţia de a induce în eroare, cu scopul de a obţine încheierea actului juridic.
Atunci când elementul obiectiv, material constă într-o omisiune, care determină o persoană să încheie un act juridic, dolul se numeşte dol prin reticenţă. |
|
|
Term
| Elementele esențiale ale actului juridic: |
|
Definition
Din aceasta definiţie rezultă două elemente esenţiale:
- actul juridic este un act de voinţă a uneia sau mai multor persoane ( este un act dorit de om);
- actul juridic produce efecte juridice (de aceea se şi numeşte “juridic", pentru că efectele pe care le produce sunt prevăzute de lege). |
|
|
Term
| Condițiile obiectului actului juridic: |
|
Definition
Noul Cod Civil prevede in art. 1179 patru conditii esentiale pentru incheierea unui contract dar, care sunt aplicabile pentru incheierea unui act juridic:
1. capacitate juridica;
2. consimtamant;
3. obiect determinat si licit;
4. cauza licita si morala. |
|
|
Term
| Este echitatea izvor de drept in sistemul romanesc? |
|
Definition
|
|
Term
| Valoarea tăcerii în drept: |
|
Definition
Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită, verbală, scrisă sau prin fapte neîndoielnice; în actele solemne exteriorizarea trebuie să fie expresă. Tăcerea nu are valoare juridică, cu excepţii prevăzute de lege sau de uzuri, dar cu 3 excepţii:
- dacă legea prevede expres acest lucru;
- potrivit obiceiului zonei sau uzurilor profesionale;
- prin voinţa părţilor, dacă acestea atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică. |
|
|
Term
| Tehnica juridică vs. Tehnica legislativă: |
|
Definition
Tehnica juridică= ansamblul mijloacelor, procedeelor prin care relațiile sociale dobândesc formă juridică, devenind drept (norme juridice) și se realizează
Tehnica legislativă = parte a tehnicii juridice, ce constă în soluții normative create de legiuitor, prin utilizarea de metode și procedee juridice. |
|
|
Term
|
Definition
**TITLUL:**
1) poate conține un enunț sintetic sau să dea o informație formală
2)în orice lege vom găsi un număr și o dată: data =cea a promulgării legii de către Președintele României și este precedată de un număr.
ambele arată existența legii, iar enunțul care urmează informează despre obiectul ei de reglementare (de exemplu, Legea nr. 18/1991 a fondului funciar).
3) titlul are rolul de a informa publicul: arată - a) materia reglementată de lege; b) sensul intervenției legiuitorului (de exemplu, L nr. X/2000 de acordare a unor ajutoare persoanelor defavorizate); c) titlul ar arăta ratio legis , în sensul că are o valoare interpretativă suplimentară
4) titlul este insuficient (nu și-a atins scopul de informare): enunțul nu permite să se identifice materia care face obiectul legii sau este de natură să inducă publicul în eroare (de exemplu, legile financiare/fiscale)
5) titlul nu trebuie să dea nicio referire în privința autorului/autorilor legii, spre deosebire de ordonanțele sau hotărârile Guvernului sau de Decretul de promulgare a legii, care este al Președintelui României (anumite legi sunt invocate, câteodată, după numele inițiatorului - ex: |
|
|
Term
| Principiile legiferării (echilibru statică-dinamică): |
|
Definition
| # **2. Principiul asigurării echilibrului între dinamica și statica dreptului**
[image]
**regula:** norma juridică trebuie să fie stabilă (stabilitatea formează statica dreptului)
[image]
**excepția:** modificarea normei juridice (reprezintă partea de dinamică a dreptului)
uneori, modificările sunt atât de dese, întrucât excepția se transformă în regulă și se pierde echilibrul și armonia dreptului.
***Scopul legiuitorului*** = a reglementa de la început într-o manieră anticipativ-creatoare, în vederea asigurării stabilității normelor (pt că atunci când dreptul corespunde relațiilor sociale și nu va fi în decalaj față de realitate, normele sale nu trebuie să se modifice pentru a se adapta noilor realități sociale, bucurându-se de stabilitate). |
|
|
Term
| principiile legiferarii corelare |
|
Definition
Actele normative nu au o existență izolată, nu sunt rupte unele de altele, ele produc efecte juridice, astfel că este necesară corelarea lor în procesul de legiferare, pentru a evita paralelismele în reglementare
- Adoptarea unui AN nou implică și abrogarea actelor normative subsecvente actului principal, cu forță juridică inferioară legii |
|
|
Term
| Sistematizarea actelor normative (codificare/încorporare): |
|
Definition
Sistematizarea AN: încorporarea și codificarea
- încorporarea = o simplă alăturare sau grupare de acte normative emise în aceeaşi materie; clasificare: oficială sau neoficială.
- codificarea = presupune crearea unei reglementări unice, deosebit de ample, act ce are la bază asamblarea, topirea într-un singur act normativ a tuturor dispoziţiilor legale dintr-o materie; clasificare: codificarea-creatoare și codificarea-compilație.
- codificarea creatoare = apariția de noi reguli de drept (unele coduri au fost rescrise)
- codificarea-compilație = regruparea de texte dintr-o anumită materie și prezentarea lor într-o manieră clară și accesibilă, un instrument de ordonare a unui drept preexistent (ex., C muncii în Franța – dec. C. constituțional, 2008) |
|
|
Term
| Limbajul juridic (dificultăți): |
|
Definition
# III. Limbajul juridic
-stilul legiuitorului: clar, concis, sa spuna cat mai mult în cuvinte puține
-crearea unei NJ înseamnă apariția de concepte și de categorii
1. Conceptele =create prin abstractizare, sunt definite de legiuitor sau de judecător.
- trecerea de la fapte la concepte se face prin calificare juridică
2. Categoriile= grupează mai multe fenomene care au trăsături comune și care se supun unui regim identic
- categoriile determină clasificări (actele jur se clasifică în acte unilaterale și contracte; contractele se clasifică în contracte unilaterale și sinalagmatice etc.)
- Limbajul jur :Presupune folosirea unui vocabular juridic și a unui discurs jur.
a. Vocabularul jur=ansamblu de cuvinte care au sens juridic, de cel putin 10.000 de cuvinte
b. Discursul jur.= nj se exprimă într-un discurs jur specific
- generalitatea nj presupune utilizarea de pronume sau adjective nedefinite (unul, fiecare, toți, orice persoană etc.)
Tendințe actuale ale limbajului jur: - de simplificare a acestuia, de eliminare a cuvintelor desuete etc, tendința de a avea un stil concentrat, lapidar, clar și precis
Dificultăți: - polisemia (același termen poate avea o semnificație ordinară și o semnificație juridică), sinonimia (rară și nu ridică probleme când e folosită corect) |
|
|
Term
| Etapele realizării dreptului: |
|
Definition
1. Realizarea dreptului prin executarea și respectarea lui de bunăvoie de către cetățeni
- presupune subordonarea față de conduita-tip, subordonare ce înseamnă acte de respectare a nj sau acte de punere în aplicare
2. Aplicarea dreptului de către autoritățile statale
- Noțiune = aplicarea dreptului înseamnă un sistem de acțiuni statale pentru punerea în practică a nj
- Noțiunea și trăsăturile actului de aplicare (AA) a dreptului, prin raportare la actul normativ (AN):
a. crearea AN=rezervata doar unor autorități ale statului; aplicarea poate fi realizată de orice autoritate a statului
b. AN= caracter general, impersonal, tipic; actul de aplicare este individual
c. elaborarea AN=subordonată unor regului metodologice de tehnică legislativă
d. AN este diferit de AA: conținut diferit, scop și finalitate diferite
e. AN=impersonal, difuz, acționează până la scoaterea sa din vigoare; AA=până la adoptarea sa
f. AA=voința unui singure autorități a statului
g. controlul legalității AA= control ierarhic sau control judecatoresc |
|
|
Term
| Clasificare sisteme de drept (familii de drept): |
|
Definition
Din punct de vedere al bazinului de civilizatie juridica, dreptul se poate clasifica in familii sau sisteme:
1- familia dreptului anglo-saxon;
2- familia dreptului romano-germanic;
3- sistemul musulman (islamic);
4- sistemul hindus;
5- sisteme atipice (sistemul scandinav, sistemul japonez, sistemul chinez, sistemul israelian de drept);
6- sistemul african. |
|
|
Term
| Principiile de organizare/funcționare (ierarhie,) |
|
Definition
1. ***Principiul ierarhiei jurisdicțiilor***
Presupune că, în cazul unui litigiu, partea nemulțumită poate cere rejudecarea cauzei la o instanță ierarhic superioară, prin exercitarea căilor de atac (apel sau recurs). Ierarhizarea jurisdicțiilor depinde de natura litigiului și de faza procesuală. Procesul începe întotdeauna la jurisdicția de prim grad (prima instanță), unde sunt analizate elementele de fapt și de drept. Hotărârile pot fi atacate la instanțe superioare, iar în vârful ierarhiei se află Curtea de Casație, care veghează la aplicarea corectă a legii. Acest principiu, numit și **principiul dublului grad de jurisdicție**, reprezintă o garanție a justiției, oferind posibilitatea corectării erorilor și determinând judecătorii de primă instanță să soluționeze cu maximă atenție cauzele. |
|
|
Term
| Principiile de organizare/funcționare (egalitate): |
|
Definition
| Este un principiu de rang constituțional, referitor la egalitatea în fața legii, iar în materie jurisdicțională vizează egalitatea în fața judecătorului, consacrată de Convenția europeană a drepturilor omului. Egalitatea în fața instanței a condus la conturarea concepției dreptului natural la un judecător, potrivit căreia orice justițiabil are legitimitatea de a-și aduce litigiul în fața tribunalelor statului, toți având un drept egal de a fi judecați de aceleași jurisdicții. Această idee se manifestă cu claritate în dreptul procesual constituțional. |
|
|
Term
| Principiile de organizare/funcționare (neutralitate) |
|
Definition
Trebuie analizat pe două coordonate: tehnică și social-politică. Neutralitatea tehnică diferă în funcție de sistemul procesual.
- În sistemul acuzatorial, părțile au rolul principal în administrarea probelor, funcționând sistemul probei legale, iar judecătorul veghează la respectarea legii, fără a judeca după intima convingere.
- În sistemul inchizitorial, judecătorul are un rol activ și determinant în administrarea probelor, putând dispune orice măsuri necesare pentru soluționarea cauzei și judecând după intima sa convingere.
Neutralitatea socială și politică presupune independența judecătorului față de orice intervenție politică, presiuni sindicale sau grupuri de influență. Judecătorul trebuie să facă din justiție un instrument de transformare a societății, anticipând eventuale schimbări legislative și contribuind la reformarea acesteia. Totodată, independența trebuie să existe și față de propria persoană, judecătorul fiind obligat să se raporteze la textele legale, fără a aplica concepții juridice sau morale personale în detrimentul legii. |
|
|
Term
| Principiile de organizare/funcționare (gratuitate) |
|
Definition
Acest principiu are în vedere gratuitatea accesului la tribunal (serviciul public
al administrării justiţiei trebuie să fie gratuit), dar şi faptul că accesul la concursul
personalului auxiliar de justiţie trebuie să fie gratuit. Pe de altă parte, este avut în
vedere şi accesul gratuit la serviciile avocaţilor. |
|
|
Term
| Jurisdicțiile specializate (scop, rațiune): |
|
Definition
§2. Jurisdicţiile specializate
1. *Tribunalele specializate*
Art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările ulterioare, prevede că se pot înfiinţa tribunale specializate pentru cauze, cum ar fi: cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, cauze cu profesionişti, insolvenţă, concurenţă neloială etc.
Tribunalele specializate nu au personalitate juridică şi pot fi create în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Ele preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.
2. *Instanţele militare*
Instanţele militare sunt tribunalele militare şi Curtea Militară de Apel Bucureşti, care au statut de unitate militară. Ceea ce este specific acestor instanţe este faptul că pot judeca şi pe teritoriul altor state militari români, membri ai unei forţe multinaţionale, dacă există o convenţie în baza căreia pe teritoriul statului primitor să poată fi exercitată jurisdicţia română. Instanţele militare judecă procesele date de lege în competenţa lor. Curtea Militară de Apel Bucureşti este instanţă unică, având personalitate juridică. Tribunale militare există în municipiile Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara.
Conducerea în cazul acestor categorii de instanţe este exercitată de preşedinte, vicepreşedinte şi de Colegiul de conducere. Colegiul de conducere este format din preşedinte şi 2 judecători. |
|
|
Term
| Este CCR o înaltă jurisdicție?: |
|
Definition
|
|
Term
| Obiectul probei (abstract vs concret): |
|
Definition
Obiectul probei este **ansamblul faptelor și împrejurărilor de fapt** ce trebuie dovedite pentru soluționarea cauzei penale.
În doctrină se distinge între:
- **obiectul generic (abstract)** al probei – fapte dovedite în orice cauză penală;
- **obiectul specific (concret)** al probei – fapte produse într-un caz determinat.
În cadrul **obiectului generic**, trebuie dovedite:
- existența sau inexistența infracțiunii;
- circumstanțele agravante și atenuante;
- mobilul infracțiunii;
- datele privind infractorul;
- vinovăția și răspunderea penală;
- urmările infracțiunii.
**Obiectul concret** se determină exclusiv în raport cu cazul particular, fiind relevant pentru aprecierea **admisibilității, concludenței și utilității probelor**. |
|
|
Term
| Sisteme probatorii (ierarhia probelor vs. intima convingere): |
|
Definition
În sistemul inchizitorial, administrarea probelor revine instanţei, iar rolul şi valoarea acestora sunt stabilite de lege. Judecătorul este ţinut de ierarhia probelor şi nu are libertate de apreciere, fiind un sistem rigid, specific dreptului penal şi administrativ.
În dreptul penal, deşi tradiţional a operat sistemul probei legale, acesta a fost înlocuit treptat de sistemul intimei convingeri a judecătorului, caracterizat prin libertatea de apreciere a probelor. |
|
|
Term
| Mijloace de probă (Înscrisuri): |
|
Definition
**1. Înscrisurile ca mijloace de probă**
1.1. Actul autentic
Este actul întocmit sau autentificat de o autoritate publică (notar, instanță, ofițer de stare civilă), în forma prevăzută de lege.
Pentru a fi autentic, trebuie să fie emis de o autoritate competentă și să respecte formalitățile legale.
Are forță probantă deplină: dovedește valabilitatea actului, face dovada până la înscrierea în fals și este opozabil tuturor. De multe ori are și forță executorie.
1.2. Înscrisul sub semnătură privată
Este actul întocmit de particulari și semnat de părți sau de mandatar.
Condiția esențială este semnătura originală, care arată asumarea conținutului actului.
În anumite cazuri sunt cerute condiții speciale: pluralitatea de exemplare (la contracte sinalagmatice) și mențiunea „bun și aprobat” (pentru obligații de plată).
Are valoare probatorie doar dacă semnătura este recunoscută sau verificată. Dacă nu îndeplinește toate condițiile, poate valora început de dovadă scrisă.
1.3. Înscrisurile pe suport informatic
Sunt acte juridice stocate pe suport informatic.
Pentru a avea valoare probatorie, trebuie să fie inteligibile și să ofere garanții privind autenticitatea și integritatea lor.
Fac dovadă până la proba contrară, iar dacă nu sunt sigure, pot fi doar început de dovadă scrisă sau mijloc material de probă.
1.4. Înscrisurile în formă electronică
Sunt reglementate de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică.
Pentru a fi valabile, trebuie să fie semnate electronic. Semnătura electronică extinsă asigură identificarea sigură a semnatarului și integritatea actului.
Înscrisul electronic cu semnătură electronică extinsă este asimilat înscrisului sub semnătură privată și îndeplinește cerința formei scrise, inclusiv ad validitatem.
1.5. Alte înscrisuri
Duplicatele actelor autentice au aceeași valoare ca originalul.
Copiile dovedesc doar conținutul originalului.
Contractele tipizate, biletele, tichetele, telexul sau telegrama semnate sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată.
Anexele semnate au aceeași valoare ca înscrisul principal.
**2. Înscrisurile în dreptul penal**
Înscrisurile sunt mijloace de probă dacă ajută la aflarea adevărului.
Cele mai importante sunt procesele-verbale, care pot constata infracțiuni sau acte procedurale.
Deși seamănă cu actele autentice, ele nu au valoare probatorie prestabilită și sunt apreciate liber de judecător. |
|
|
Term
| mijloace de proba (mărturisirea) |
|
Definition
3.2. Mărturisirea
Este recunoașterea de către o parte a unui fapt care îi este defavorabil.
Poate fi judiciară sau extrajudiciară.
Mărturisirea judiciară este indivizibilă și, în principiu, irevocabilă, cu excepția cazului de eroare. |
|
|
Term
| Sarcina probei (civil/penal): |
|
Definition
# Secţiunea a 4-a. Sarcina probei
Sarcina probei poate fi definită ca obligaţia procesuală a participanţilor într-un litigiu de a dovedi împrejurările care constituie obiectul probaţiunii.
Vom analiza regulile privind sarcina probei (§1), excepţiile de la aceste reguli (§2), răsturnarea sarcinii probei (§3) şi riscul probei (§4).
§1. Reguli privind sarcina probei – sinteză
Atât în **dreptul civil**, cât și în **dreptul penal**, este consacrată regula **actori incumbit probatio**, potrivit căreia **cel care afirmă un fapt trebuie să îl dovedească**. Această regulă este corelată cu principiul **eius incumbit probatio qui dicit, non qui negat**, conform căruia sarcina probei revine celui care pretinde, nu celui care neagă.
În **procesul civil**, regula generală este că **sarcina probei revine reclamantului**, acesta fiind cel care formulează pretenția dedusă judecății.
În **dreptul penal**, sarcina probei se analizează distinct, în funcție de:
- **latura penală și latura civilă**;
- **organele judiciare și părți**.
**Latura penală**
Sarcina probei **nu revine părților**, ci **organelor judiciare**. Conform **art. 99 alin. (1) C.proc.pen.**, sarcina administrării probelor în acțiunea penală revine **procurorului**. Această regulă se explică prin apartenența dreptului român la **sistemul romano-germanic**, caracterizat prin **rolul activ al instanței**, spre deosebire de sistemul anglo-saxon, unde judecătorul are un rol pasiv în administrarea probelor.
Părțile nu au obligația de a administra probe, însă, potrivit **art. 99 alin. (3) C.proc.pen.**, ele pot propune probe, alături de persoana vătămată și suspect.
Astfel:
- **inculpatul nu este obligat să-și dovedească nevinovăția** în lipsa probelor de vinovăție;
- dacă există probe de vinovăție, inculpatul are **dreptul** de a dovedi că acestea sunt **netemeinice**. |
|
|
Term
| Proba în dreptul internațional / Obținerea probelor din străinătate: |
|
Definition
§5. Obținerea probelor din străinătate
În litigiile cu **elemente de extraneitate**, obținerea probelor din străinătate se realizează în baza **instrumentelor juridice europene și internaționale**, în funcție de statul implicat.
State membre ale Uniunii Europene
Obținerea probelor în materie **civilă și comercială** se face potrivit **Regulamentului (CE) nr. 1206/2001**, aplicabil tuturor statelor membre UE, **cu excepția Danemarcei**. Regulamentul se aplică atunci când o instanță:
- solicită unei instanțe din alt stat membru efectuarea unui act de cercetare;
- sau dorește să efectueze ea însăși, în mod direct, un act de cercetare într-un alt stat membru.
În acest cadru, se organizează **comisia rogatorie internațională**, care poate viza:
- audierea martorilor sau a altor persoane;
- obținerea de documente;
- efectuarea de expertize;
- orice alte acte necesare soluționării cauzei.
Instanțele române pot transmite cererea **direct instanței competente din statul membru UE**, cu informarea Ministerului Justiției, sau pot primi cereri de la instanțe din alte state membre.
Se aplică, de asemenea:
- **Directiva nr. 8/2002**, privind îmbunătățirea accesului la justiție în litigiile transfrontaliere, transpusă în dreptul intern prin **O.U.G. nr. 51/2008** privind ajutorul public judiciar;
- **Regulamentul (CE) nr. 1393/2007**, privind notificarea sau comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială.
Instanțele române pot solicita **informații asupra dreptului străin aplicabil**, adresându-se Ministerului Justiției, care transmite cererea omologilor din statele membre UE. În acest sens, se aplică:
- **Convenția europeană privind informația asupra dreptului străin (1968)** – Convenția de la Londra;
- convențiile bilaterale încheiate de România.
De asemenea, **Legea nr. 189/2003** privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială se aplică pentru situațiile **neacoperite de regulamentele UE**, permițând comunicarea actelor, obținerea de probe și informații privind dreptul străin.
State terțe (nemembre UE)
În cazul statelor nemembre UE, obținerea probelor în materie civilă și comercială se realizează în baza:
- **Convenției de la Haga din 18 martie 1980** privind obținerea de probe în străinătate, la care România a aderat prin **Legea nr. 175/2003**;
- **convențiilor bilaterale**.
Instanțele române solicită probele prin **Ministerul Justiției**, sub forma unei **comisii rogatorii**, care devine probă la dosar.
În lipsa convențiilor internaționale, cererile de asistență judiciară se transmit în baza **curtoaziei internaționale**, cu respectarea **principiului reciprocității**. |
|
|
Term
| Probele a priori vs a posteriori (preconstituite/nepreconstituite): |
|
Definition
probele a posteriori : testimoniala, marturisirea, prezumțiile
probele a priori: Probele sau cunoașterea a priori reprezintă informații justificate independent de experiența senzorială, bazate pe rațiune, logică sau analiză conceptuală, fiind anterioare oricărei verificări empirice. Acestea sunt necesare și universal valabile, cum ar fi adevărurile matematice (\(2+2=4\)) sau definițiile conceptuale. |
|
|
Term
|
Definition
| Sarcina probei, în orice litigiu, revine părţilor, sub supravegherea judecătorului, în virtutea rolului activ al acestuia. Având în vedere principiile actori incumbit probatio şi eius incumbit probatio qui dicit, non qui negat, sarcina probei revine reclamantului, care se supune, în fapt, riscului de a nu putea dovedi adevărul şi, deci, de a pierde procesul: reclamantul „dacă nu e solitar în cercetarea sa, el rămâne singurul sancţionat în caz de eşec. ( ... ) Astfel, sarcina probei s-a modificat ( ... ) în riscul probei". |
|
|
Term
|
Definition
| probă extrajudiciară, probă care se administrează în afara judecăţii. Au acest caracter, spre exemplu, înscrisul constatator al unui contract, preconstituit de părţi în momentul încheierii contractului, pentru a le servi ca probă într-un eventual proces; tot astfel, chitanţa prin care se constată efectuarea plăţii, mărturisirea făcută în alte împrejurări decât cele ocazionate de judecarea unui proces în faţa instanţei; de asemenea, sunt considerate extrajudiciare pentru instanţa civilă probele efectuate de instanţa penală, ori de câte ori nu au fost reiterate în faţa celei dintâi [v. şi probă; probă judiciară] |
|
|
Term
| Căi de atac (Recursul, Apelul - civil/penal): |
|
Definition
Căile de atac în sistemul juridic român sunt mecanisme procedurale (apelul - ordinară, recursul - de regulă extraordinară) prin care se solicită anularea sau modificarea hotărârilor judecătorești nelegale sau netemeinice. Apelul rejudecă fondul, iar recursul (civil/penal) verifică doar nelegalitatea. Termenele și procedurile diferă (apel: 10-30 zile, recurs: 10-30 zile).
1. Apelul (Cale Ordinară de Atac)
Definiție: Cale de atac devolutivă, permițând rejudecarea cauzei în fapt și în drept.
Obiect: Hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii/tribunale.
Termen: De regulă, 30 de zile de la comunicarea hotărârii în civil, 10 zile în penal (inculpat, procuror).
Depunere: Se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă.
2. Recursul (Cale Extraordinară de Atac - de regulă)
Definiție: Cale de atac nedevolutivă (nu se rejudecă fondul), verificând doar nelegalitatea hotărârii (motive de casare).
Obiect: Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și în condițiile legii.
Cazuri (Civil): Motive de nelegalitate expres prevăzute, cum ar fi necompetența, încălcarea legii, lipsa motivării.
Recursul în Casație (Penal): Se poate exercita împotriva deciziilor definitive ale instanței de apel, doar pentru cazuri stricte de casare.
Termen: 30 de zile în civil (de la comunicare), 10 zile în penal. |
|
|
Term
| rolul procurorului si al rechizitoriului |
|
Definition
a) Urmărirea penală=se efectuează de către procurori şi organele de cercetare penală; sesizarea se face prin plângere penală, denunţ, prin actele altor autorităţi de constatare prevăzute de lege (de exemplu Curtea de Conturi) sau din oficiu.
Soluţiile care pot fi pronunţate sunt următoarele:
‑ începerea urmăririi penale;
‑ scoaterea de sub urmărirea penală;
‑ încetarea urmăririi penale;
-clasarea cauzei;
‑ renunţarea la urmărirea penală.
!!!!atunci când se stabileşte vinovăţia suspectului/inculpatului se
întocmeşte rechizitoriul.
> Rechizitoriul este actul de trimitere în judecată şi de sesizare a instanţei.
>
b) În faza judecăţii, judecătorul verifică temeinicia acuzaţiilor procurorului, sarcina probei revenindu‑i acuzării (inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie).
Dubiul profită inculpatului, în cazul probelor care nu stabilesc clar vinovăţia (este transpunerea principiului din dreptul privat in dubio pro reo).
Judecătorul administrează probe la cererea procurorului, a părţii vătămate (în general, a părţilor din proces), sau din oficiu.
Probele din oficiu se administrează atunci când judecătorul consideră că acest lucru e necesar pentru formarea convingerii lui intime.
Judecata are mai multe etape: cercetarea judecătorească (înseamnă audierea inculpatului, a martorilor, experţilor etc.), dezbaterile, ultimul cuvânt al inculpatului, punerea de
concluzii. Apoi, completul deliberează şi se pronunţă. Partea nemulţumită poate declara apel. |
|
|
Term
| Acțiunea vs. Cererea în justiție (condiții, identitate): |
|
Definition
| Acţiunea în justiţie nu trebuie confundată cu libertatea sau dreptul de acces la justiţie sau la judecător;
- doctrina franceză=acţiunea în justiţie nu trebuie confundată nici cu cererea în justiţie, pentru că cererea în justiţie reprezintă actele de procedură care se fac în cadrul procesului.
Doctrina românească: noţiunea de acţiune nu este perfect identică cu cea de cerere. Relaţia *acţiune-cerere ar fi ca de la întreg-parte*
Noţiunea de acţiune are un sens mult mai larg, nu se reduce la cel de cerere: acţiunea =mijloc prevăzut de lege pentru valorificarea unui drept, iar cererea reprezintă actul de sesizare al instanţei.
[image]
Codul de procedură civilă defineşte în art. 29 acţiunea civilă= „ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces”.
S‑a urmărit evidenţierea distincţiei dintre acţiune şi cerere, fiind reglementate în art. 32 şi condiţiile de exercitare a acţiunii civile. |
|
|
Term
|
Definition
| Conform art. 134 C. pr. civ., prima zi de înfăţişare este aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii. Norma procedurală enunţată instituie două condiţii cumulative pentru calificarea unui termen de judecată, ca prima zi de înfăţişare şi anume, ca la acel termen, părţile să fie legal citate şi părţile să poată pune concluzii. |
|
|
Term
| Cauzele care înlătură răspunderea / vinovăția (neimputabilitate): |
|
Definition
## Cauzele care înlătură vinovăția (cauze de neimputabilitate)
* **Constrângerea fizică**
* **Constrângerea morală**
* **Excesul neimputabil**
* **Minoritatea făptuitorului**
* **Iresponsabilitatea**
* **Intoxicația**
* **Eroarea**
* **Cazul fortuit** |
|
|
Term
| Condițiile răspunderii (vinovăția, conduita ilicită): |
|
Definition
## Condițiile angajării răspunderii juridice (cumulativ)
1. **Conduita (fapta) ilicită**
2. **Vinovăția**
3. **Legătura de cauzalitate** între faptă și rezultat
---
## 1. Conduita / faptul ilicit
* Poate fi **acțiune** sau **inacțiune**
* **Ilicitul se apreciază prin raportare la lege** (fapta trebuie să încalce o normă juridică)
* Forme:
* **Acțiune**: când legea impune abținerea
* **Inacțiune**: când legea impune o acțiune
* Exprimă un **grad de pericol social** → determină tipul de ilicit (penal, civil, administrativ)
---
## 2. Vinovăția
**Definiție**: atitudinea psihică a făptuitorului față de faptă și urmările ei
### Elemente:
* **Intelectiv** – cunoașterea realității și a consecințelor
* **Volitiv** – voința, deliberarea și alegerea comportamentului
### Forme ale vinovăției:
* **Intenția**
* *Directă*: prevede și urmărește rezultatul
* *Indirectă*: prevede, nu urmărește, dar acceptă rezultatul
* **Culpa**
* *Cu prevedere*: prevede, dar crede fără temei că nu se va produce
* *Fără prevedere*: nu prevede, deși trebuia și putea
* Aprecierea se face raportat la **omul mediu**
* **Praeterintenția**: intenție + rezultat mai grav produs din culpă (formă mixtă) |
|
|
Term
| principiile si scopul răspunderii |
|
Definition
Principiile răspunderii juridice
Principiul legalității
– răspunderea se angajează numai pentru fapte prevăzute de lege
Principiul răspunderii pentru fapta proprie
– fiecare răspunde pentru propria faptă
Principiul vinovăției
– nu există răspundere fără vinovăție
Principiul egalității în fața legii
– toți sunt supuși acelorași reguli
Principiul personalității răspunderii
– sancțiunea se aplică numai autorului faptei
Principiul proporționalității
– sancțiunea trebuie să fie proporțională cu gravitatea faptei |
|
|
Term
|
Definition
## Formele răspunderii juridice
1. **Răspunderea penală**
– intervine pentru săvârșirea unei **infracțiuni**
– scop: sancționare, prevenție, reeducare
2. **Răspunderea civilă**
– pentru producerea unui **prejudiciu**
– scop: **repararea prejudiciului**
– poate fi:
* civilă **delictuală**
* civilă **contractuală**
3. **Răspunderea administrativă**
– pentru încălcarea normelor administrative
– sancțiuni: amendă, avertisment etc.
4. **Răspunderea disciplinară**
– pentru încălcarea obligațiilor de serviciu
– aplicabilă raporturilor de muncă
5. **Răspunderea contravențională**
– pentru săvârșirea unei **contravenții**
– formă distinctă, apropiată de cea penală
--- |
|
|
Term
| dreptul natural la un judecător |
|
Definition
| Dreptul natural la un judecător are o triplă semnificație: nimeni nu poate fi judecat de o jurisdicție creată special; toți justițiabilii trebuie să fie supuși acelorași forme procesuale, fie judecătorului unic, fie completului colegial, pentru respectarea egalității armelor; justițiabilii trebuie să fie supuși aceluiași drept, asigurat prin existența unei jurisdicții suverane în vârful organizării judiciare, rol îndeplinit în fiecare stat de Curtea de Casație, considerată un ordin separat de jurisdicție. |
|
|
